Echipa care a realizat Marile migrații a reușit să surprindă o serie de imagini uimitoare a ceea ce este considerată cea mai mare migrație a unui animal de talie mare: migrația antilopelor gnu. Ce aspect al acestei călătorii a impresionant echipa în mod special?

Aceasta este una dintre cele mai mari și mai importante migrații de pe planetă, mai mult de un milion de creaturi mărșăluind anual, pe urmele ploilor. Pe parcursul călătoriei lor, ele trebuie să traverseze râuri. Locurile prin care trec nu le sunt necunoscute, iar ce ni s-a părut interesant este cine ia deciziile. Femelele, care-și însoțesc puii, și nu masculii. Iar zebrele migrează împreună cu antilopele. Cum e de așteptat, crocodilii stau la pândă și le așteaptă.

Eram conștienți că nu toate animalele vor traversa râul nevătămate. Am filmat multe scene dramatice, însă, probabil cea mai sfâșietoare a fost aceea în care o mamă și un pui gnu aproape reușiseră să traverseze în siguranță când, în ultima secundă, un crocodil s-a apropiat și a înșfăcat puiul, făcându-l să dispară sub apă. A fost greu pentru echipă să fie martora acestei scene, apoi la fel de greu a fost să privim momentul din nou în film. Dar o astfel de scenă demonstrează pericolele cu care se confruntă aceste animale în timpul migrației pentru a găsi surse de hrană și a rămâne în viață.

În ciuda unor dificultăți de sincronizare, însemnând, între altele, ploi neașteptate în unele zone care au determinat antilopele să se întoarcă 160 de kilometri, am reușit să filmăm întreg acest ciclu de viață - un succes rareori obținută anterior într-un singur sezon. Povestea acestor antilope este deosebit de însemnată; nu putem vorbi despre mari migrații fără să includem aceste animale. Provocarea pentru noi a fost să o prezentăm diferit, folosind camere sofisticate, suporturi speciale pentru filmarea din elicopter și incredibile camere HD cu slow-motion.

Una dintre filmările cele mai periculoase a fost aceea a migrației antilopelor de mlaștină din Sudan. Ne poți spune ce a însemnat realizarea acestui segment?

Sudan este un loc periculos pentru că țara a trecut prin mai multe decenii de război civil. Cum accesul în Sudan a fost restricționat mai bine de două decenii, oamenii de știință și cercetătorii nu mai erau siguri că antilopa de mlaștină încă există. Ultima dată când a fost filmat acest animal a fost în 1982. National Geographic a colaborat cu colegii de la Wildlife Conservation Society pentru a obține acces în sudul Sudanului și astfel am putut obține povestea. Voiajul a fost epic: echipa a călătorit off-road mai multe zile la rând, în mijlocul pustiului, în camioane vechi de 40 de ani, traversând terenuri minate, controlate de foști soldați fluturând în mâini mitraliere AK-47. Sunt foarte mândru de eforturile echipei noastre pentru a filma această poveste, de colaborarea și încrederea care au stat la baza acestei realizări.

În loc să vedem câmpii goale, ceea ce am găsit a fost o populație considerabilă de antilope, apropiindu-se de un milion, cred. În ce privește dimensiunea și regiunea acoperită, migrația lor se poate compara cu cea a antilopelor gnu. Am avut șansa să le filmăm într-un moment extraordinar, atât în ce privește descoperirile științifice cât și în ceea ce a constat migrația lor. În timpul migrației lor din sezonul secetos, toți masculii se adună într-o arenă de luptă vastă și concurează pentru atenția femelelor. Se luptă până se ucid efectiv unul pe altul. În restul anului, antilopele de mlaștină nu tind să se adune în astfel de grupuri mari, ci mai degrabă să se împrăștie.

Antilopele sunt animale incredibil de energice și ne-a fost foarte greu să realizăm scena, dar a fost uluitor să putem să vedem acest animal, să-l filmăm și să contribuim la viitoarele studii despre antilopele de mlaștină, despre tiparul lor migrator și despre această regiune în general.

Migrația din Mali este fascinantă. Care au fost dificultățile și precauțiile luate de echipă pentru a filma elefanții de aici?

Elefanții din Mali sunt rar filmați. Pentru că au fost multă vreme vânați și uciși pentru fildeșii lor, ei sunt foarte neliniștiți și a fost o uriașă provocare pentru noi să-i filmăm atât de aproape.

Trebuia să luăm măsuri suplimentare pentru a evita să fim simțiți de elefanți. Din cauza temperaturilor foarte ridicate din Mali - unde, de obicei, se ajunge la 48 de grade Celsius - echipa de producție a fost nevoită să nu folosească șampon, loțiuni, săpun sau haine spălate cu detergent. De asemenea, trebuia să stăm în direcția vântului dinspre elefanți pentru a nu fi detectați.

Însă, cameramanul Bob Poole se pricepe foarte bine să filmeze elefanți și să decodifice comportamentul lor. În fiecare zi, Bob intra în mijlocul turmei, știind că trebuie să stea în direcția vântului pentru că nu avea în preajmă copaci unde să se adăpostească, iar mașina sa era prea departe. Dacă elefanții i-ar fi detectat mirosul, ar fi fost în mare pericol să fie atacat. Dar Bob s-a descurcat de minune, realizând, cred eu, cea mai bună filmare de până acum a elefanților de deșert.

Ne poți vorbi un pic despre eforturile depuse de unii membri ai echipei pentru a filma șoimii călători și migrațiile altor păsări din zona fluviului Mississippi?

Fluviul Mississippi este locul unde are loc una dintre cele mai mari migrații a păsărilor din America de Nord; am urmărit această migrație timp de doi ani. Începe la sfârșitul iernii și începutul primăverii; mii și mii de păsări viu colorate - rațe, gâște, pelicani, lebede și păsări răpitoare - se îndreaptă toate spre acest coridor pentru a găsi hrană și refugiu, în drumul lor spre nord și sud.

Am obținut imagini superbe ale șoimilor călători în această regiune. Cocoțați sus pe stânci, șoimii stau pur și simplu și așteaptă ca toate păsările cântătoare să-și facă migrația prin această zonă. Am reușit să filmăm un cuib de șoim unde femela aduce puilor drept hrană una dintre acele păsări cântătoare migratoare.

Ca să reușească filmarea asta, Neil Rettig (cameramanul) a petrecut 12 ore zilnic, timp de două săptămâni, într-un cort pe jumătate atârnat în afara unei stânci de 120 de metri înălțime. Urca dimineața, stătea cât putea de nemișcat 12 ore ca să aibă o vedere clară a șoimilor și să nu-i sperie, apoi cobora noaptea pe o frânghie. E singurul om pe care-l cunosc să fi mers atât de departe pentru a filma un cuib de șoim călător.

Hai să vorbim despre o altă migrație în zbor - a efemeridelor - și cum ceva simplu precum o furtună poate să strice echilibrul ecologic.

Efemeridele efectuează un fel de migrație verticală: ies din albia fluviului Mississippi, se ridică prin apă, ajung pe plante și copaci, apoi năpârlesc, zboară și se adună milioane. Am vrut să filmăm această grupare masivă de insecte - un adevărat festin pentru păsări - și un incident amuzant s-a petrecut pe când ne aflam în căutarea insectelor. Echipa de filmare a fost anunțată de serviciul meteorologic că va avea loc o furtună în zonă. În realitate, nu era vorba despre o furtună, ci despre un nor uriaș de efemeride adunate la un loc! Am pătruns în mijlocul norului și am filmat un material grozav. Echipa a estimat că barca în care se afla s-a umplut cu peste 270 de kilograme de efemeride moarte în timp ce filma adunarea insectelor chiar din mijlocul roiului.

În afară de camerele high-tech și high-definition, ce alte roluri a jucat tehnologia în această producție?

GPS-ul a fost salvator pentru noi. Am filmat în atâtea locuri, unde nu existau drumuri, căi ferate, și nu ne era ușor să ne stabilim traseul. Am ajuns în zone unde nicio echipă de filmare nu mai ajunsese. Posibilitatea de a folosi GPS-ul pentru a înregistra unde suntem și apoi a reveni în același loc, a fost esențială. Ne-a permis să ne deplasăm prin ierburile mai înalte decât mașina noastră din savanele africane și să urmărim coloniile de furnici-soldat, ceea ce se poate compara cu găsirea unui ac mobil într-o căpiță cu fân de mărimea unei păduri.

Însă, pe cât de mult ne-a ajutat tehnologia în munca noastră, pe atât de importante au fost și experiența și instinctul celor din echipă. Să știi intuitiv ce ar putea face un elefant... să fii capabil să depistezi balenele de la mare distanță detectând rapid jeturile de aer expirate de balene printre valurile albe și înspumate - mai ales într-o zi cu vreme închisă și vânt - toate acestea vin după ani de experiență în care înveți să găsești cu ochiul liber exact ce te interesează.

Uneori, rezultatele așteptate au venit fără să apelăm la tehnologia sofisticată. Spre exemplu, am aflat, când eram pe apă, că balenele sunt extrem de sensibile la motorul aproape silențios al bărcii noastre. Așa că am folosit un caiac gonflabil care utiliza putere generată prin pedalare.

Migrațiile implică și drame. Au existat momente deosebit de emoționante pentru echipă?

Migrația zebrelor a fost foarte dificil de filmat. Depresiunile de sare din Botswana sunt un adevărat furnal de căldură, praf și sare. Un loc în care e foarte greu să filmezi, dar Dereck și Beverly Joubert sunt doi dintre cei mai buni realizatori de documentare de pe planetă și au pătruns în acest infern cu mult entuziasm.

O scenă anume a fost extrem de înduioșătoare. O femelă zebră a murit din cauza căldurii, lăsându-și singur puiul. Tânăra zebră era pierdută și neputincioasă. Dar, în mod uluitor, masculul grupului, care, în mod normal, ar fi abandonat puiul, a rămas pe loc în vreme ce restul haremului și-a continuat drumul, lăsându-l pe EL în urmă o vreme. Nu suntem siguri, dar părea că masculul decisese să rămână și să încerce să salveze puiul, să-l convingă să-l aleagă pe EL drept părinte călăuzitor. E posibil să fi încercat să-și îndrume puiul așa cum fac masculii din instinct cu haremul lor. În cele din urmă, puiul tocmai asta a făcut - l-a urmat pe mascul, lăsându-și mama în urmă să fie devorată de vulturi și șacali. A fost o scenă profund impresionantă - și este scena-cheie din episodul numit Supraviețuirea.

Producătoarea segmentului despre fluturii monarh a scris pe blogul său despre experiența emoționantă din timpul filmării acestei migrații. Una din cele mai mari temeri ale sale este aceea de a zbura și știa că va trebui să urce într-o mică parapantă motorizată, alături de un pilot, și să filmeze fluturii. A scris că, odată aflată în aer, alături de fluturi, filmându-i în high-speed/slow motion pentru a le surprinde fiecare bătaie de aripă, a fost atât de copleșitor și entuziasmant încât lacrimi de fericire i-au inundat obrajii.

Marile migrații înseamnă mai mult decât imagini spectaculoase; înseamnă și informații incredibile despre migrațiile animalelor și chiar observarea unor noi comportamente. Ce secvențe ajută cercetătorii să afle mai mult despre migrații?

În Mali, am filmat cea mai mare turmă de elefanți în timpul celei mai lungi migrații. Asta ne-a dat timp și volum de studiat, observat și învățat.

De asemenea, credem că am filmat cel mai detaliat material al migrației crabilor roșii pe insula Christmas și am fost prima echipă în ultimii 30 de ani care a filmat antilopele kob din Sudan.

Episodul nostru Știința vorbește despre activitatea cercetătorilor care fixează transmițătoare radio pe fluturi, ceea ce n-a mai fost făcut.

Mai credem că am filmat cel mai amănunțit material al unor migrații diverse, între care cele ale zebrelor din Botswana, furnicilor-soldat din Costa Rica și marilor rechini albi din Pacific.

În final, imaginile pe care am reușit să le obținem al unui mare alb care atacă și devorează o focă elefant n-au mai fost niciodată văzute în detaliile pe care le-am surprins noi, iar scena este cu adevărat incredibilă.

Filmările aeriene ale unora dintre migrații sunt impresionante, dar la fel de impresionante sunt și imaginile subacvatice care surprind crabii roșii în momentul eliberării ouălor și apoi acele ouă eclozând. Ne poți vorbi un pic despre cum s-a desfășurat această filmare?

Am filmat crabii roșii de pe insula Christmas (aflată între Australia și Indonezia). O dată pe an, atunci când sosește musonul, aproape 50 de milioane de crabi mărșăluiesc prin pădure și se îndreaptă spre ocean. Este o migrație incredibilă - una dintre preferatele mele. De fapt, asta este migrația pe care nu o puteam rata - trebuia s-o văd cu ochii mei. În anul în care am filmat crabii, ploile care au declanșat migrația anuală nu au fost atât de bogate ca în anii precedenți, iar crabii au suferit în timpul deplasării lor. Terenul deschis înseamnă moarte pentru ei pentru că soarele și căldura le usucă plămânii și mor. Pentru aceste animale, fiecare picătură de ploaie înseamnă o gură de aer proaspăt. Un alt obstacol în drumul lor spre apă este reprezentat de așa-numitele furnici galbene nebune. Aceste furnici agresive aruncă acid în ochii crabilor orbindu-i, iar crabii nu se mai pot mișca și mor în soare.

Masculii ajung primii la țărm și sapă gropi pentru femele, iar o săptămână mai târziu ajung și femelele, care se afundă în aceste gropi pentru a produce aproape 100.000 de ouă. Apoi, ceva miraculos se petrece. Deși femelele sunt îngropate în nisip, ele știu cumva în ce noapte luna a intrat în Ultimul Pătrar, iar refluxul a ajuns la cel mai mic nivel, și ies din bârlogul lor, se îndreaptă spre apă și-și eliberează acolo ouăle. Apa devine din albastră neagră datorită numărului mare de ouă.

În mod normal, atunci când are loc această migrație, ouăle sunt împrăștiate peste tot în apă și, de cele mai multe ori, sunt mâncate de pești și risipite de furtuni. Se întâmplă numai o dată la câțiva ani ca circumstanțele să fie favorabile și ouăle să revină pe țărm.

Am fost extrem de norocoși... și pregătiți. Am putut să le vedem eclozând și apoi ieșind ca niște mici creveți. Dar adevăratul miracol este când milioane de crăbișori ies din mare și inundă plajele, începându-și propria migrație dinspre mare spre pădure și înapoi. Este copleșitor.

A avut vremea vreo influență asupra filmărilor în locuri unde nu vă așteptați să se întâmple asta?

Când am ajuns în Wisconsin, ne așteptam să vedem sute de fluturi-monarh. În schimb, nu era aproape niciunul. Unul din experții noștri, care-i studiase de 30 de ani, era șocat. În mod normal, în acea regiune, în perioada din an în care venisem noi acolo, ar fi trebuit să fie sute de fluturi. De data asta, cred că am numărat maximum șapte. Expertul nostru a crezut că este din cauza temperaturilor neașteptat de scăzute. S-au întâmplat multe lucruri în acel an în care am filmat acolo. Fluturii-monarh se hrănesc și se reproduc prin intermediul plantei ceara-albinei, dar aceasta înghețase și nu crescuse. Are, de obicei, un metru și jumătate înălțime, iar atunci avea 12 centimetri. Toate acestea au creat condiții foarte dificile, dar echipa a reușit să le depășească și s-a întors acasă cu unele dintre imaginile mele preferate din întregul serial.

Când privești proiectul Marile migrații în ansamblul său, care sunt cei mai importanți factori ce au contribuit la marele succes al producției?

Două importante calități pe parcursul proiectului au fost perseverența și răbdarea. Fără ele, am fi pierdut acele mici momente și miracole. Dar cred că ne-am pregătit bine și ne-am așteptat la aproape orice.

Comportamentele migratorilor care se manifestau după un tipar precis sunt acum în schimbare. Spre exemplu, la prima noastră filmare pe insulele Falkland, am vrut să ajungem acolo în răstimpul de două săptămâni în care pinguinii moțați își făceau apariția. Dar, când am ajuns acolo, pinguinii sosiseră deja. Multe tipare comportamentale par să se schimbe, iar unii dintre cercetătorii din echipele noastre cred că schimbările climatice au un rol în acest fenomen. Aceste tipare în schimbare ne-au pus cele mai mari probleme, însă, pentru că îi aveam pe cei mai buni specialiști alături de noi, ne-am putut continua munca și obține filmări spectaculoase. Sperăm să arătăm lumii impactul schimbărilor climatice și acțiunilor umane asupra migrațiilor animalelor.

Vorbind despre schimbări climatice, ne poți lămuri puțin în privința rolului avut de gheață în migrația animalelor, în special în cazul morsei de Pacific?

Călătoria morsei de Pacific n-a mai fost filmată înainte, iar acolo, în nordul Rusiei, are loc un foarte important fenomen legat de climă. Aceste animale sunt mari - mai mari decât rudele lor din Atlantic - și migrează din Alaska în Rusia, în fiecare an, odată cu mișcare circulară a gheții în jurul regiunii polare. Morsele au nevoie de gheață pentru a supraviețui și anul acesta (și în ultimii doi ani, de fapt), atunci când femelele și puii lor au migrat de-a lungul Rusiei, nu mai existau suficiente sloiuri de gheață în locurile unde acestea făceau de obicei popasuri afară din apă.

Masculii migrează primii către plajele din nord-estul Rusiei - o zonă îndepărtată numită Chukotka. Atunci când ies din apă, ei sunt palizi și gri. Tot sângele lor a migrat către centrul corpului din cauza călătoriei extenuante. Când încep să se încălzească în soare, devin roz.

Sosesc apoi și femelele cu puii. Locurilor lor obișnuite de odihnă sunt pe gheață - dar, în prezent, gheața nu mai este suficientă. Astfel că sunt nevoite să se cațere pe țărm alături de masculi - înghesuindu-se și strivindu-se din cauza aglomerării. Odată ajunse în Rusia, pentru a găsi un loc sigur de odihnă, morsele urcă pantele și dealurile de-a lungul țărmului. Greutatea lor covârșitoare (masculii pot avea chiar și două tone și 3,5 metri lungime) și stresul enorm al contextului produc numeroase victime - sute de morse mor anual din cauza efortului migrației și al schimbărilor suferite de gheață. Este o potențială criză în formare, ce se consumă acum într-un colț îndepărtat a planetei.

Ce înseamnă acest proiect pentru tine și întreaga echipă?

Marile migrații a fost o odisee de trei ani pentru toți cei implicați. Ca echipă și ca indivizi, am avut și noi migrația noastră. O aventură care ne-a testat limitele, ne-a extenuat și, în final, ne-a îmbogățit. Producția aceasta de trei ani a beneficiat de contribuția celor mai buni realizatori de documentare despre viața sălbatică.

Încă din prima zi, era ceva diferit la acest proiect. Poate că proporțiile fără precedent ale producției și resursele extraordinare utilizate pentru succesul său. Din Sudan în Siberia, din Australia în Amazon, din Peru în Palau, realizatorii serialului au îndurat toate greutățile posibile, atât în ce privește mediul cât și complicațiile din timpul producției. Fiecare din cele peste 50 de filmări cuprinde povești memorabile ale eforturilor și, în final, ale succeselor realizatorilor National Geographic.

Acum trei ani, echipa Marile migrații avea ambiții îndrăznețe: doream să schimbăm fundamental atitudinea privitorilor față de animalele migratoare. Echipa noastră avea o mantra: încă din primele zile, ne imaginam că, odată terminată munca noastră și după ce oamenii se vor fi uitat la documentarul nostru, se vor trezi a doua zi dimineață și vor privi peste un câmp sau peste o mare sau pe cer. Și, dacă vor zări un grup de creaturi migratoare, nu vor spune pur și simplu: ”Hei... ce frumos...”, ci ”Hei, vă țin pumnii, succes...”

Sper ca imaginile din filmele noastre, precum și celelalte materiale incluse în acest proiect, să amintească tuturor că viața există numai dacă pornim la drum împreună, uniți pentru supraviețuire.